Au fost zile pe vas în care nu conta cât de frumos era afară. Soarele putea să strălucească, marea să fie calmă, dar în mine era furtună. Zile în care corpul îmi spunea „oprește-te”, dar programul spunea „mai ai puțin, încă o tură, încă un zâmbet”.
Oboseala nu venea dintr-o singură zi grea. Venea din multe zile puse una peste alta, fără pauze adevărate, fără weekend, fără „mâine dorm mai mult”. Diminețile începeau când alții încă visau, iar serile se terminau când alții deja dormeau. Uneori nu mai știam ce zi e. Știam doar că trebuie să merg mai departe.
Dorul apăsa mai tare în zilele grele. Când ești obosit, totul doare mai mult: și picioarele, și spatele, și inima. Atunci îți vine să lași totul și să spui „gata, nu mai pot”. Te gândești la patul de acasă, la vocile cunoscute, la mâncarea care are gust de copilărie.
Au fost momente când m-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut. Eram trasă la față, obosită, cu ochii care cereau pauză. M-am întrebat dacă merită. Dacă nu cumva am greșit drumul. Dacă nu era mai ușor să renunț.
Și, uneori, chiar am vrut să renunț. Să-mi fac bagajul și să plec cu primul avion. Dar de fiecare dată a apărut ceva mic care m-a ținut: un coleg care mi-a spus „hai, mai rezistăm puțin”, un pasager care mi-a mulțumit din suflet, un apus care mi-a amintit de ce sunt acolo.
Zilele grele m-au învățat cât sunt de puternică, chiar și când nu mă simt așa. M-au învățat că nu trebuie să fii tare tot timpul, ci doar să nu te oprești. Și m-au învățat că, după fiecare zi grea, vine una în care respiri mai ușor.
Pe vas nu devii puternic pentru că e ușor. Devii puternic pentru că alegi să mergi mai departe chiar și atunci când e greu.
